Cum ar fi viața noastră dacă am trata-o ca pe o zi de shopping?
Într-o dimineață...
… ne trezim pline de bucuria de a ne aventura pe străduțele vieții și a-i descoperi magazine pline cu tot ce vrei și ce nu vrei. Sunt mii de magazine, iar viața șerpuiește printre ele și prin ele, ademenindu-ne mereu cu câte ceva. Aventuri unice, greu de anticipat ne incită simțurile și trezesc la viață dorința.
Hmmm.. aici, aici și aici și aici…
Nu există loc în care să fi intrat și să fi plecat cu mâna goală. Fie că este un cadou al bucuriei, unul dulce-amărui sau grețos de amar, fiecare este oferit la plecare într-un ambalaj cu migală confecționat. Astfel, strângem plase colorate, după plase colorate …
Chiar dacă am vrea să ne oprim nu putem căci viața ne împinge de la spate spre noi străzi, noi magazine, noi experiențe. Furate de peisaj și tot ceea ce ni se întâmplă nu realizăm că transformăm treptat plasele delicate în sacoșe, în traiste, în rucsaci.
La un moment dat resimțim oboseala și odată cu ea greutatea a tot ceea ce ducem în spate. Atunci dăm rucsacul jos și ne uităm parțial curioase – parțial înfrigurate la conținut.
Ce-o fi aici?!
Cu degetele noastre delicate, deschidem capacul și descoperim hârtiile strălucitoare ale cadourile dulci, ale bucuriei care ne-a hrănit sufletul. Mda.. „cât de bune au fost” ne spunem zâmbind.
Găsim apoi hârtii de ambalaj și resturi de la cadourile dulci-amărui… alte amintiri, strâmbături de nas și stări de disconfort ne joacă prin minte. Toate strânse laolaltă încap cu ușurință în căușul mâinilor noastre.
Și restul? Greutatea rucsacului ne revenime în minte și odată cu ea durerea umerilor, încovoierea spatelui, tremurul picioarelor, apăsarea sufletului.
Restul … este amar! 95%, 90%, 98%, 87%… amar!
Cum se poate, ne vine să strigăm?! Am avut încredere în viață și ea ne-a amăgit cu sunete și imagini colorate conducându-ne în ascuns doar spre magazinele suferinței ?!
De ce încă le mai cărăm în spate?
Când lacrimile încep să curgă realizăm de ce. Pentru că ele ne descriu călătoria zilei, ele ne definesc, ele ne-au îngenuncheat uneori ca să mergem mai departe. Pentru că ele, toate, puse una lângă alta creează imaginea a ceea ce am ajuns să fim astăzi.
În vitrina de vis-a-vis privim la imaginea care se uită la noi. Poate că pentru prima dată întrezărim sub învelișul parfumat surâsul suferind, strigătul mut, lacrima uscată, visele zdențuite.
Privirea ni se îndreaptă din nou spre rucsac. O voce venită de niciunde ne spune atunci cu nonșalanță „Dacă vrei poți să renunți la ele”
Doamne, ce le-am mai arunca cât colo! Cât de simplu ar fi să ne ridicăm și să abandonăm punguțele colorate, acum pietrificate, acolo lângă zid … să le ia gunoierii mâine dimineață să le ducă la groapă. Cât de bine ar fi, cât de eliberator ar fi, cât de…
Hei! Revino-ți!
Cum să faci așa ceva, cum să-ți arunci gunoiul pe stradă? Și apoi, cine naiba ai mai fi fără acest rucsac?
Cum ai mai îndrăzni să spui că ți-e greu, cum te-ai mai prezenta lumii, cum ai mai putea să pretinzi ceva de la alții?
Pe bune, tu chiar nu realizezi că viața ta este acest rucsac? Lumea te știe cu rucsacul în spate! Datorită lui ești apreciată, lăudată, strălucitoare și … bine, da.. chiar și iubită!
Sub cuvintele dure ale egoului nostru ne simțim neputința de a aduce argumente, de a mai lupta. Strângem iar din dinți și lăsăm fără răspuns o întrebare care plutește prin aer:
Chiar, cine m-ar mai putea vedea, accepta și iubi cu adevărat dacă în loc de rucsac aș fi doar … eu?!
Privirea, lipsită de bucurie și strălucire, surprinde din nou imaginea din vitrină. Complet transformată, ea ne zâmbește larg, hipnotic.
Rămânem așa pierdute și captivate de frumusețea ei stranie când deodată o auzim murmurând: EU!
